Diana era ultima venită în biroul marii companii de publicitate Zimzalabim. Toată ziua o vedeai alergând de colo până colo, o tânără roșcată cu un sandwich în mână și un teanc gros de hârtii și dosare sub braț, strecurându-se iute printre scaunele și birourile înghesuite. Era ocupată, mereu ocupată, rezolvând treburile altora și îndeplinind servicii banale. “Diana, adu-mi, te rog, cafeaua.” “Diana, poți să-mi printezi o copie la documentul acesta?” Diana aici, Diana dincolo, Diana peste tot! Iar săraca fată nu refuza niciodată. Își aranja frumos ochelarii cu lentile mari și rotunde și dădea din cap sau, ocazional, țipa din colțul celălalt al camerei “Da, desigur! Imediat!”

          Într-o zi, însă, tânăra își ridică fruntea din spatele monitorului la auzul unui nume: “Dana!” Era șefa ei, Miss Olini, care, după două săptămâni, nu se sinchisise să îi învețe numele. “O să plec devreme astăzi. Trebuie să mă întâlnesc cu șeful companiei. Vrea să îi transmit un raport în detaliu al secției mele. Am nevoie să ai grijă de copiii mei în seara asta. Crezi că te descurci?” La care Diana răspunde dând din cap în semn de aprobare. “Minunat! Contez pe tine!” spuse Miss Olini cu un puternic accent italian.

          Bineînțeles, nici nu s-a încheiat bine discuția că fata își reîncepu treaba. Și așa, s-a luat ea cu una, cu altă, cu o cafea, cu un e-mail și a uitat complet de promisiunea făcută. Până când, îi sună telefonul. Un bipăit de mesaj, nimic mai mult. “Dana, te rog, nu uita de copii!”. “Copii…Copii..Ah, da! Copiile proiectului pentru reclama la șampon!” își zise în gând, grăbindu-se la imprimantă.

          Odată ce ultima foaie de hârtie alunecă prin xerox, tinerei îi sună telefonul. “Alo? Buna ziua, Dana! Copiii sunt bine?” “Copii? Ce copii?” Un zâmbet înghețat i se așterne pe față și aruncă tot ce avea în mâna, grăbindu-se către lift. “Ah, da, da, sunt bine.” Cel puțin sperăm. “Adică, da, sunt bine, Mussolini.” Greșeală de amator. “Adică, da, Miss Olini! Sunt bine, sănătoși!” Asta vom avea de văzut. Ajunse la mașină, 5:03. Pornește, 5:10. Trafic, 5:20. Timpul trecea mai repede parcă întocmai să-i facă în ciudă fetei.

          Într-un final, după o fugă și câteva rugăciuni strașnice în speranța ca locuința nu fie în flăcări, Diana parchează mașina pe aleea șefei ei. În casă nu se auzea decât focul pocnind în șemineu, copii dormeau deja. “Rugăciunile mele au fost ascultate!” se gândi ea. Stătu un pic pe gânduri, și porni spre camera copiilor. Intră tiptil, tiptil și le așeză, amândurora, câte o bombonică pe noptieră, șoptind: “Vă rog să nu-i spuneți nimic mamei voastre!”

Guest post de Capuzzi Alice