Sunt învățătoare și nu mi-am dorit niciodată să fac altceva, deși altele au fost căile vieții mele pentru mult timp.

          Școala mi-a plăcut întotdeauna, cu impunerile am avut o problemă. Îmi amintesc un episod din copilăria mea când era gata-gata să devin ”comandantă de unitate”. Ce păcat că mama voia musai să port o rochie oribilă, care mă făcea să semăn cu Scufița Roșie! Vă imaginați o ”ditamai” comandanta de unitate – Scufiță Roșie?! Evident că nu am vrut să mă îmbrac în așa ceva, iar condiția era oribilitatea sau nimic, așa că am fost absentă și..adio șnur albastru!

          Imaginați-vă cum pot trăi eu aceste momente, în care mi se impun lucruri care mai de care mai ciudate: se pare că nu mai am dreptul la pauză, nu mai am voie să intru în cancelarie, că trebuie, practic, să devin un fel de ”sanitarul priceput” responsabil cu dezinfectarea profundă a tot ce mișcă și se vede. Ce-i drept, și înainte de pandemie era cam tot la fel. Pauza era de povestit cu copiii, cancelaria nu o vedeam decât la sfârșitul zilei când trebuia să consemnez în condică, iar treaba cu spălatul pe mâini înainte de masă era tot sarcina mea. Nimic nou până acum.

          Am aflat ieri, la ultimul consiliu, de la domnul care ne-a făcut instruirea, că, de anul acesta, avem și noi echipamente de protecție la locul de muncă: tadaaam…măștile!, care vor fi obligatorii și vor atârna de urechile mele toată ziua. Abia reușesc să respir, dar să mai și vorbesc și să alerg fără pic de pauză. Și apoi, cum vor putea niște copii de 6 ani, care nu mă cunosc, să mă înțeleagă cu fața acoperită când știm cu toții cât de important este limbajul nonverbal, mai ales pentru cei mici.

          Dar, în ciuda firii mele libere, niciuna dintre aceste constrângeri nu m-a făcut nici pentru un moment să nu-mi doresc să fiu la ȘCOALĂ.

          E mare vânzoleală pe holuri zilele astea. În tot haosul din ultima vreme (pe care o colegă foarte deșteptă, cu cea mai deschisă mentalitate pe care am întâlnit-o până acum la o învățătoare, o numește ”dictatură sanitară”), alergând cu dosare pline cu cereri si xeroxuri în căutarea celui mai bun dascăl pentru copilul lor, sunt ei, părinții.

          Și eu sunt mamă și mi-am dorit și eu cea mai bună învățătoare pentru copiii mei. Dar, cum trebuie să fie ea, am aflat când am putut să privesc școala din ambele perspective.

          Pentru o învățătoare, școala nu începe pe 14 septembrie, ci mult mai devreme, de obicei când încă toată lumea e în concediu. Începe când merge în Hornbac să cumpere var, lacuri si vopsele, când tocmește zugravul sau convinge soțul să vină să o ajute, pentru că, deși multă lume nu știe, școala nu se zugrăvește la fiecare început de an, personalul este întotdeauna insuficient, iar noi trebuie să găsim soluții alternative.

          Continuăm apoi pe la Jumbo, unde cumpărăm (tot noi) ornamente pentru clasă, baloanașe, inimioare, fluturași, steluțe, zâmbăreți sau te miri ce ne mai trece prin minte. Am o colegă care cred că a lăsat tot salariul acolo.

          Și când se termină parte asta cu decoratul claselor, începe căutarea celor mai bune auxiliare didactice care trebuie să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mai facem un curs de perfecționare, decupăm și lipim între timp. Urmează planificările, registrele, cataloagele, rapoartele..

          De ce, după toate astea, ne dorim să fim încă la școală?

          Pentru că iubim copiii, pentru că vrem să le facem revenirea la școală cât mai frumoasă, pentru că ne place ceea ce facem și o facem cu pasiune.

          Câte dintre colegele mele o fac?

          Toate.

          Am cele mai minunate colege cu care mă agit, mă sfătuiesc, plâng, râd, mă cert, mă împac și toate astea pentru că vrem ce e mai bine pentru copiii nostri de la școală. Fiecare dintre ele își lasă în clasă și în inimile copiilor o parte din sufletul lor.

          Și atunci, care e cea mai bună învățătoare?

          Cea mai bună, este întotdeauna învățătoarea copilului tău.

          După tot ce face, ea nu se așteaptă la nimic. Dar, și-ar dori să ai încredere că îți va lua copilul de mână și îl va duce la baie, că îl va șterge la nas, dacă va fi nevoie sau îi va șterge lacrimile când îi e dor de tine. Și-ar dori să trimiți copilul la școală cu sufletul deschis, să o sprijini și să nu o vorbești de rău la colțul blocului pentru că azi nu l-a scos pe Gigel la tablă, să discuți cu ea despre problemele tale pentru că așa va putea să se raporteze corect la copilul tău. Și-ar dori să fiți o echipă.

          Și nu uita că și ea este om, că poate să greșească, dar nu se supără dacă îi spui lucrurile în față, pe un ton civilizat. Nicio învățătoare nu are superputeri, deși știm cu toții că, de la 14 septembrie, va trebui să fie mamă, educatoare, psiholog, instructor, asistent medical, femeie de serviciu și tot ce altceva trebuie să fie. Va rămâne peste program să îi ajute pe cei care nu au înțeles sau să îi pregătească pe cei care vor să meargă la concursuri. Și mai știm cu toții că, atunci când în școală vor fi îmbolnăviri în masă, pentru că se va întâmpla, tot ea va fi un fel de țap ispășitor.

          Poartă-te cu învățătoarea copilului tău așa cum ai vrea ca ea să se poarte cu el și vei avea parte întotdeauna de cea mai bună învățătoare din lume!

          Să aveți un an școlar minunat!