De ce? Și după atâtea răspunsuri la această întrebare, s-ar putea deduce că am ajuns la un concludent, exhaustiv, inteligent răspuns general valabil pentru toate situațiile și toți interlocutorii/curioșii. Nici pe departe. Mă simt mereu strânsă cu ușa, de parcă aș fi cea mai inadaptabilă persoană de pe această planetă, mă bâlbâi și îndrug de fiecare dată alte răspunsuri. Pentru că a spune ce simți și nu ce ai, te coboară imediat într-o dimensiune pe care, se pare, ceilalți nu o înțeleg. Rareori, când persoana cu care am vorbit s-a dovedit, mai apoi, a fi una dintre cele speciale, pe care le numesc prietene, m-am putut destăinui așa cum mi-am dorit.
Și, de fiecare dată, de fiecare dată când cineva îmi pune această întrebare îmi trec prin minte aceleași flash-back-uri:

Iubesc limba italiană cu accentele și muzicalitatea ei, dar când, după ceva ani de stat acolo, am auzit pentru prima oară vorbindu-se românește pe stradă, am început să plâng de emoție și am mers o bucată bună de vreme în spatele acelor persoane, doar ca să-i aud vorbind.

Vacanțele acasă cu mașina, drumul lung și obositor, dorința de a-i îmbrățișa strâns pe ai mei.
Atunci cuvântul „acasă” începea să prindă cu adevărat sens. Acasă era într-o singură direcție și nu semăna deloc cu ceea ce numeam casă celelalte cincizeci și unu de săptămâni din an.

De ce m-am întors? 
De dor m-am întors. De dor de vorba asta românească, de gustul caiselor, de dor de a-i ști pe-ai mei aproape. Cred că niciodată n-am fost plecată cu adevărat în cei aproape 18 ani.

Mi-e ciudă când mă întreabă lumea de ce nu am rămas acolo. Simt în întrebările lor neîncrederea și deznădejdea. Și simt că nu-și mai iubesc țara așa cum ar trebui chiar dacă își declara toți dragostea de 1 Decembrie. „Și aici ce faci?” Aici, da. Fac ce aș face oriunde în lume. Mă bucur de viață și ea de mine. Și m-aș întoarce de o mie de ori, pentru că acum sunt cu adevărat fericită și pentru că aici mi-e locul. Am întâlnit în România oameni la fel de  frumoși, medici sau profesori, funcționari sau muncitori. Evident, lucrurile ar putea funcționa mult mai bine și poate cei dezamăgiți nu reușesc să vadă raza de lumină, dar eu, care sunt o incurabilă optimistă, nu îmi pierd speranța. Simt că de aici și eu pot face ceva ceva pentru ea. Pentru că ea a reușit să mă facă să fiu din nou eu.
La mulți ani, România!
Te iubesc!